Cântul IV

Ce frumoasă eşti, mireasa mea, cu ochii ca a cerului zare, sprincenele ca ale nopţii izvoare, părul ca aurul topit în ulcioare

Dinţii tăi ca o turmă de miei, ca nişte dalbi porumbei, fără nicio umbrişoară în ei

Buzele ca purpura, obrăjorii ca rodia subt pânza borangicului ca o adiere de stea

Gâtul tău precum turnul lui David, odihnindu-se pe braţul meu ca un stâlpişor de argint în lăcaşul său

Sânii tăi doi pui de căprioară ce-şi saltă boticurile spre ţâţa mamei lor ce dulce se-nfioară

Până ce dorul nu mă doboară şi soarele n-o să răsară, sărută-mă, scumpa mea hurioară

Cât de fragedă eşti, înmiresmată ca roiniţa din grădinile împărăteşti

Cât de adorată eşti când te pierzi în braţele-mi ce te-nconjoară ca pe heruvimii cereşti

Din buzele tale izvorăşte miere, curge lăptişor de matcă de subt ele şi miroşi ca mlădioasele rămurele de salcă

Eşti grădină neumblată, în care n-a pătruns stricăciunea vreodată, cu flori de busuioc îmbălsămată

Cu vlăstare răsărite-n subsuoare, cu fructişoare pe ţâţişoare

Din care izvorăște nard şi scorţişoare, aloe şi lăcrămioare, miresme de ambrozie și nectare